Lăcătuş – de la A la Z

Acum 47 de ani se năştea la Braşov, pe 5 aprilie 1964, Marius Lăcătuş.

Braşov FC este echipa la care a debutat, pe 28 februarie 1982, jucând 45 de meciuri şi înscriind 5 goluri, pentru stegari, între 1982 şi1984.

Captând atenţia granzilor din fotbalul românesc, s-a organizat (pe când Lăcă avea 17 ani) un amical între Braşov şi Dinamo, în urma căruia bucureştenii urmau să se convingă de oportunitatea racolării. Din dorinţa de a impresiona, Marius a dat drumul, din startul meciului, la niste intrari criminale, enervandu-l pe generalul Diaconescu, care i-a strigat s-o lase mai moale. Suficient pentru Lăcătuş, care s-a repezit catre înaltul oficial MI şi l-a înjurat în continuu vreo 30 de secunde, fără să se repete deloc. În acel moment, conducătorul lui Dinamo a decretatat că jucători ca ăsta nu o să ajungă niciodată la Dinamo. După ce că nu ştie nimic, mai e şi un nesimţit. O să am eu grijă de el.

Dinamo este echipa pe care a iubit-o Lăcătuş, în copilărie şi adolescenţă, fiind un mare fan al miliţienilor şi purtând cu mare mândrie – după cum singur recunoaşte – insingna alb-roşie în piept.

Epopea transferului la Steaua îl are în centru pe Dumitru Dragomir, preşedintele braşovenilor. Acesta a invocat tot felul de pretexte – care aveau în centru posibilitatea de a se revolta muncitorii de la Steagul Roşu: „ce, vrei să mă omoare lumea în oraş” – dar, de fapt, erau doar strategii pentru a trage el personal cât mai mare profit din situaţie. Până la urmă, după ce i-a înşelat iniţial pe oficialii Stelei, semnând o dezlegare prin care-i dădea drumul lui Lăcătuş abia peste 5 ani, şi-a dat acordul (după foarte mari intervenţii, ale generalului Stănculescu la prim-secretarul judeţului), în schimbul a trei jucători – Vasile Iordache, Tom Cristea şi Mărgărit – şi a unei aprobări de ARO, vândută imediat pentru 150 de mii. Lăcătuş şi-a dat acordul, după ce s-a sfătuit şi cu naşul său, Ion Nagy, care l-a îndemnat să prindă acest tren către performanţă.

Fane Petcu a fost jucătorul cu care a făcut primul schimb de pase, la primul antrenament sub culorile Stelei. Împreună cu virtuosul mijlocaş sosit în acelaşi timp cu el, de la Constanţa, în proiectul reconstrucţiei demarata de Olteanu şi Alecsandrescu, Marius avea să formeze unul din cele mai fascinante cupluri din istoria Stelei. Risturile exterioare geniale (marcă înregistrată) ale lui Ştefan Petcu îl găseau întotdeauna în fuleu pe armăsarul nărăvaş Marius Lăcătuş, prietenia din afara gazonului traducându-se într-o înţelegere perfectă pe gazon, fazele de mare spectacol elaborate de cei doi pentru un al treilea aflat în faţa porţii, extaziind publicul din Ghencea.

Golurile marcate la 19 ani, în primul sezon la Steaua rămân cele mai multe înscrise în întreaga sa cariera viitoare, sezonul 1983-1984, cu 32 de meciuri şi 13 goluri fiind cel mai prolific statistic.

Hagi – Lăcătuş – Balint – Dumitrescu – Boloni – Tudorel Stoica – Piţurcă – Majearu – Rotariu – Bălan erau posibilităţile de configurare a mijlocului şi atacului Stelei, între 1986-1990, cu diferite mutaţii care au avut loc (de la Balint , Boloni, Stoica, Majearu – Lăcătuş, Piţurcă, la Hagi, Boloni, Stoica, Rotariu – Lăcătuş, Piţurcă, la Ilie Dumitrescu, Rotariu, Stoica, Hagi – Lăcătuş, Balint), dar cu Lăcătuş prezent mereu ca extremă dreaptă, fiind, practic, singurul post neschimbat, în toţi aceşti 5 ani de maxim, în afară de cel al lui Bumbescu.

Italia 1990 a fost un turneu final al Campionatului Mondial, la care Lăcătuş a avut un rol de primadonă, fiind în primii trei cei mai buni jucători români. A jucat excelent contra URSS-ului, înscriind cele două goluri ale victoriei cu 2-0, a fost mai modest contra Camerunului, dar peste media echipei, şi bun contra Argentinei, mâncându-i ficaţii lui Olarticoechea. Din păcate, galbenul luat (cam inutil) încă din minutul patru, s-a cumulate cu cel din partida cu URSS-ul şi l-au făcut pe Marius să lipsească împotriva Irlandei de Nord, pierdere grea, resimţită puternic şi neacoperită (din păcate), România pierzând la penalty-uri în afaţa unui adversar net inferior, într-unul din marile eşecuri din istorie ale echipei naţionale (chiar dacă neadus în discuţie prea des, sau tratat ca atare). Meciul contra URSS-ului, se spune că i-a convins pe oficialii Fiorentinei să-l transfere pe Marius, în dauna lui Protasov, şters în acea partidă.

Înalţimea de 1 metru 81 era foarte bună pentru o extremă, golul cu PSV, de exemplu, fiind favorizat de talia lui Marius.

Jenei a fost cel care a ştiut cum să-l ia şi cum să-l modeleze în interesul echipei pe tânărul de 19 ani, la primul contact cu performanţa. Alături de Boloni, care s-a îngrijit destul de tânărul braşovean, atragându-l răutatea şi spiritul său de sacrificiu, nea Jmi a fost un foarte bun pedagog pentru Marius, relaţia dintre cei doi (punctată de reproşul antologic făcut de Marius, atunci când a fost scos din teren după câteva minute: „bre, nea Jmi, nici cât un boxer nu m-ai lăsat să joc” ), fiind excelentă.

Kuznetsov, Kapustin, Shalimov, Mostovoi, Dasaev erau vedetele reprezentantei URSS-ului, Spartak Moscova, echipă spulberată cu 5-1 la general, de Steaua, în turul 2 al Cupei Campionilor Europeni, ediţia 1988-1989, la finele căreia Steaua avea să joace finala Cupei campionilor, contra lui AC Milan. Alt Kuzneţov, acesta fiind fundaş central, a fost, alături de Cianov, Demianenko, Yaharov, Belanov, Blohin, Mihailicenko în echipa lui Dinamo Kiev care a pierdut Supercupa Europei, în faţa Stelei, în 1987.

Lăcătuş trebuie să înscrie! Lăcătuş va înscrie! Este una din replicile teribile, devenite clasice, în istoria sportului românesc. Penalty-ul transformat în 7 mai, la Sevilla, la vârsta de doar 22 de ani, cu transversala încă tremurândă, a însemnat o imagine-simbol, prin care Steaua spărgea barierele istoriei, reuşind cea mai mare performanţă din istoria fotbalului românesc, Lăcătuş având un rol central în imaginea simbolistică din acea noapte magică. L iga Campionilor este competiţia în care Steaua condusă de căpitanul Marius Lăcătuş s-a calificat de trei ori consecutiv, între 1994 şi 1997, rămânând şi azi, singura echipa românească calificată prin joc în grupele Ligii Campionilor.

Mariana Lăcătuş a avut o mare influenţă pozitivă asupra lui Marius, fiindu-i alături de când s-au cunoscut, de la 16 ani şi până astăzi, Lăcă datorându-i foarte multe, din destule puncte de vedere. Mariana Lăcătuş este un element pe nedrept ignorat când se vorbeşte despre succesul fotbalistului Lăcătuş, ea având un rol uriaş în viaţa şeptarului nostru.

Naţional FC este echipa la care s-a auto-exilat pentru ultimele şase luni ale carierei de jucător, refuzând (după preluarea postului de manager general de către Piţurcă) să fie antrenor la echipa de tineret a Stelei, rănit în orgoliu de faptul că antrenorul cu 8 ani de experienţă în spate, care calificase şi tineretul în 1998 şi naţionala mare la turneul final al Campionatului European din 2000, i-a fost preferat. Cele 12 meciuri fără gol marcat i-au fost ultimele dintr-o cariera care s-a întins pe 18 ani, între debutul din 28 februarie (Braşov – Târgovişte 3-0) şi retragerea din 10 mai 2000 (Naţional – Reşiţa 5-1). Tot la FC Naţional şi-a început (prost) cariera de antrenor, neputându-se impune în faţa jucătorilor şi sfarşind prin a fi demis, cu lotul în anarhie şi cu Olăroiu venit după el şi pierzând titlul în ultima etapă cu scheletul avut la dispoziţie şi de Lăcătuş.

Oviedo este echipa la care Lăcătuş s-a simţit excelent, după experienţa ratată din Cizmă. A jucat între 1991-1993, 26 de meciuri şi 4 goluri în primul sezon, terminat pe locul 11 şi 25 de meciuri şi 3 goluri în al doilea, terminat pe 16. În sezonul 1991-1992, încă se mai acordau 2 puncte pentru victorie. După 33 de etape din cele 38 ale sezonului, Oviedo era pe locul 12, cu 11 victorii, 8 egaluri, 14 infrângeri şi era în afara unui pericol imediat al intrării în hora retrogradării. Lider era Real Madrid, care avea cu 3 puncte mai mult decâr vice-liderul Atletico Madrid şi cu 4 puncte peste locul 3, CF Barcelona. Lucrurile mergeau bine atât pentru echipa lui Lăcătuş cât şi pentru cea a lui Gică Hagi, care se îndrepta încet şi sigur către titlul de campioană, egalul având o putere mult mai mare atunci decât azi. În etapa cu numărul 34, pe 9 mai 1992, Oviedo o primea acasă pe Real Madrid, Hagi fiind titular la albi, cu Buyo – Rocha, Sanchis, Chendo, Lasa – Milla, Hierro, Llorente, Hagi – Michel, Butragueno, conduşi de Radomir Antic şi Lăcătuş rezervă la gazdele conduse de Javier Irureta, cu Viti, Armando, Berto, Jerkan, Sanudo, Zuniga, Rivas, Bango, Carlos Munoz, Pacho, Fernandz, Jankovici sau Sarriugarte, în lot. Meciul se ducea către un 0-0 echitabil, Real având o dominare uşoară, până prin minutul 80, când la oaspeţi intră Luis Enrique în locul lui Paco Llorente şi la gazde, intră, prin minutul 85, românul Lăcătuş, introdus, probabil, pentru a se mai câştiga ceva timp. La una din ultimile faze ale meciului, la o aglomeraţie în careu, vulpoiul Lăcătuş introduce mingea în poarta lui Buyo, aruncând-o pe Real într-o criză care i-a măcinat groaznic până la sfârşit, deşi au câştigat derby-ul din etapa următoare, cu Atletico, făcând un 1-1 la Osasuna, învingând, iar, într-un meci greu, acasă, pe Valencia, dar pierzând avansul de un punct pe care-l aveau în faţa Barcei, în ultima etapă, când, după ce au condus cu 2-1 la Tenerife (gol şi pasă de gol Hagi), Gică a fost scos (prin minutul 70), Real Madrid căzând imediat şi pierzând, în final, cu 3-2, un campionat pe care-l avuseseră în mână. Golul lui Lăcătuş îi băgase în criza din care n-au mai ieşit, şi, din cauza acestei ratări a trebuit Hagi să părăsească Madridul pentru sub-mediocritatea Bresciei Rumena. Se poate spune că Lăcătuş i-a suflat campionatul fratelui său de la Steaua, Hagi. Altfel, şi azi Lăcătuş este foarte apreciat la Oviedo, unde a lăsat o foarte bună impresie, rămânând de neînţeles de ce nu a mai continuat acolo încolo 2-3 ani.


Protasov era atacantul dorit de antrenorul brazilian Lazaroni la Fiorentina. Tehnicianul brazilian i-a spus din start lui Lăcă faptul că a fost adus de către conducere, peste capul său, sovieticul Oleg Protasov fiind tipul de atacant pe care-l dorea, un numar 9 şi nu un număr 7 fiind ceea ce căuta. Transferul lui Lăcătuş la Fiorentina este înca înnecat în nebuloase, cu voci (neconfirmate) care spun că ar fi existat o ofertă superioară finaciar, dar refuzată de stelist, care ar fi forţat conducătorii militari să-i dea drumul pentru Firenze, din raţiuni de viaţă socială şi familială. Doar un sezon a stat Marius în Italia, jucând 21 de meciuri (majoritatea ca vârf împins) şi înscriind 3 goluri (al şaselea marcator al echipei, dupa Orlando şi Fuser (8), Kubik şi Buso (5) şi Nappi (4) Fiorentina terminând pe locul 12 din 18, în formula-tip Mareggini – Fiondella, Facenda, Malusci, Di Chiara – Fuser, Salvatori, Dunga, M. Orlando – Nappi, Kubik.

Recordurile stabilite de Marius Lăcătuş în prodigioasa sa carieră sunt impresionante şi vorbesc mai bine decât ar face-o cuvintele despre ce a însemnat acest jucător.

- Este cel mai titrat fotbalist din istoria primei divizii româneşti, având 10 titluri de campion naţional (1985, 1986, 1987, 1988, 1989, 1994, 1995, 1996, 1997, 1998), într-un record absolut, neegalat şi neegalabil niciodată şi de nimeni. De asemenea, are şase Cupe ale României (1985, 1987, 1989, 1996, 1997, 199) şi trei Supercupe (1994, 1995, 1998). A câştigat Cupa Campionilor Europeni (1986) şi Supercupa Europei (1987), jucând încă o semifinala (1988) şi o finală de Cupa Campionilor (1989).
- Este al doilea recordman de prezenţe în tricoul Stelei (strict pentru prima divizie), cu 357 de meciuri în 13 sezoane, între 1983-1990 şi 1993-1999, primul fiind Tudorel Stoica, cu 369 de prezenţe, în 14 sezoane, între 1975-1989, pe un podium completata de Iordănescu, cu 317 prezenţe în 14 ani, între 1968-1982.
- Este pe locul 12, într-un clasament general all-time al prezenţelor în prima divizie, având 414 meciuri şi 103 goluri, în total.
- Este pe locul 8, în topul selecţiilor la echipa naţională, având 89 de meciuri şi 13 goluri, în intervalul de 14 ani care a trecut de la primul până la ultimul meci (1984-1998)
- Este pe locul 5, într-un top 10 al celor mai buni marcatori din istoria clubului Steaua, în prima divizie, având 98 de goluri, primul fiind Iordănescu (155), apoi Gheorghe Constantin (145), Piţurcă (137), Florea Voinea (106), după el urmând Marcel Raducanu (94), Ion Alecsandrescu (80), Viorel Nastase (77), Hagi (76) şi Nicolae Tătaru (75). Este pe locul şase în topul golgheterilor Stelei din Cupa României, având 16 goluri ( la fel ca Gabi Raksi)
- Este golgheterul all-time al Stelei în cupele europene, având 17 goluri în 72 de meciuri jucate. Şi Lăcătuş a jucat cupe europene adevărate, cu sferturi, optimi, semifinale, sau grupe de Liga Campionilor, nu câte 3 tururi preliminare, adică vreo 5-6 meciuri în care să facă golaveraj cu toţi desculţii. Lăcătuş are 17 goluri, fiind urmat de Dică (14, cu raţiunile explicate), Ilie Dumitrescu (13), Hagi (12), Victoraş Iacob şi Nicoliţă (10, prin aceleaşi raţiuni), Ciocoiu, Adi Ilie, Bogdan Stancu, Dorin Goian (9), samd.
- Este singurul jucător din istoria Stelei care a reuşit o triplă într-un meci de cupe europene, în Steaua – IFK Goteborg 5-1, în 15 martie 1988.
- A participat la Mondialul din Italia, unde l-a avut, din nou, victimă pe bietul Dasaev, reuşind o dublă, fiind în lot şi pentru Mondialul din Franţa (unde a jucat contra Tunisiei) şi pentru Europeanul din Anglia, fiind singurul stelist participant la două Mondiale şi un European. În Franţa a fost reprezentantul României la un meci între două selecţionate ale lumii, care a avut loc în scop caritabil, înscriind şi un gol în acel meci.
- Are, în total, 21 de titluri cucerite, pentru Steaua


Steaua este echipa de care se leagă în exclusivitate cariera lui Lăcătuş, fiind o relaţie în care fiecare datorează celeilalte părţi. Fără Steaua, Lăcătuş mai mult ca sigur că nu ar fi existat, la nivelul de azi, iar fără Lăcătuş, Steaua probabil nu ar fi avut aceeaşi strălucire. Tupeul şi curajul lui Marius, atitudinea extraordinară, au însemnat mult pentru spiritul pe care şi-a clădit Steaua imaginea anilor 80 şi 90. Asta nu înseamnă că unele lozinci gen Unicul căpitan nu sunt ridicole, Lăcă purtând baderola între 1994-1999, adică 5 ani, din care doar 4 în care Steaua a fost Steaua, existând şi alte nume cu aceleaşi performanţe (vezi Apolzan, căpitan pentru 6 ani, Gheorghe Constantin, căpitan pentru cinci ani, Sătmăreanu, căpitan între 1970-1975, Liţă Dumitru, 1975-1980, Ilie Dumitrescu, 1991-1994, Rădoi, 2002-2009), ca să nu mai vorbim de cel care se impune în mod clar ca cel mai îndreptăţit la aceasta titulatură: Tudorel Stoica – căpitan între 1982-1989. De asemenea, faptul că Lăcătuş este unul dintre simbolurile Stelei (alături de alţi zeci de fotbalişti) nu înseamnă că el este Simbolul Stelei. Titulatura asta vine şi se explică prin explozia demografică de stelişti, vizibilă mai ales începând cu mijlocul anilor 90, când, odată cu edificarea Armatei Ultra, cu toată mişcarea aferentă, era nevoie de un Simbol, care să preia şi să redistribuie multiplicat toate energiile. Şi Lăcă prin calităţile sale, prin ce făcuse şi prin ce făcea, era omul care se impunea natural. Pe acest fond, legenda a fost mult-exagerată, Lăcătuş devenind un fel de tătuc al steliştilor, mitizarea căpătând forme destul de grosolane. Multiplele episoade în care Lăcătuş a arătat, ca jucător, un caracter murdar, curajul şi ambiţia transformându-se în ţigănie, cu torente de scuipaţi în freza fiecărui adversar, cu înjurături permanente de mamă şi de toate, faţă de toţi, şi cu bestialităţi gratuite, au fost acoperite, căci aveam nevoie de tătuc. Când Lăcă îşi băga toate alea în Steaua, când îi şantaja pe conducătorii Stelei, în 1993, cu un contract superior de la Dinamo lui Ianul, când îi şantaja şi în 1998, ducându-se până pe aeroport, cu o ofertă din Turcia în braţe, ca să primească un contract mai bun, sau când urla de bucurie şi îşi băga tot ce-i venea la gură în Steaua voastră, nu se putea anticipa atitudinea degradantă (pentru el, în primul rând) şi umilitoare pe care o va avea în sprijinirea celui care omoară Steaua, totul pentru nişte nenorociţi de bani. Asta nu înseamnă că nu rămân intacte toate lucrurile extrem de bune, care sunt covârşitoare şi de o importanţă fantastică, dar înseamnă că, dacă ar fi să avem un simbol absolut, atunci, cu siguranţă, nu Lăcătuş este acela. Lăcătuş a fost teribil, a fost inspiraţie pentru o generaţie, a fost curaj, pasiune, dezlănţuire, libertate, a fost o mică parte din gloria Stelei, dar nu poate fi simbol suprem niciodată. Ai înţeles? Da, Gigi!

Şapte este numărul de pe tricoul lui Marius, la Steaua şi la echipa naţională. La Fiorentina a jucat cu numărul 9, iar Oviedo şi la Naţional cu numărul 11.

Tibia şi peroneul a patru jucători au fost rupte animalic de către Lăcătuş, nu din imprudenţă, elan, fatalitate, ci pentru că stilul său de joc includea intimidarea adversarilor prin intrări la limită, şi, de foarte multe ori, peste şi mult peste limita regulamentului. Ardeleanu, Camacho, Goycochea sau Vuiajic şi-au încheiat prematur carierele (primii doi) sau au avut mult timp de suferit după brutalităţile şeptarului nostru.

UTA (2006-2007), Oţelul (2001-2002) Ceahlăul (2004), InterGaz Bucureşti (2005), Vaslui (2009-2010), Steaua (1997-1999, secund), Panama (2001, secund) România (2003, secund) Braşov (2002-2003), Naţional (2000-2001) şi Steaua (2007-2008, 2009 şi 2010) sunt echipele antrenate de Lăcătuş.

Valentin Ceaşescu i-a fost foarte apropiat lui Lăcătuş (aşa cum era şi faţă de Hagi, Piţurcă, Stoica sau Boloni), înainte de 1990, Marius revanşându-se şi arătând un gest onorabil şi o dovadă de caracter frumos când l-a sprijinit (alături de alţii) foarte puternic (material, în primul rând) pe Valentin, după 1990, când o ură groznică şi absurdă ameninţa existenţa unui om care nu făcuse rău nimanui. Lăcătuş a fost şi el lângă Valentin (alături de alţii), când destui întorseseră spatele, motiv pentru gestul trebuie remarcat, în acel context, cei doi fiind buni prieteni până azi.

World Cup 1994 rămâne cel mai mare regret al lui Lăcătuş (şi cea mai mare nedreptate ce i s-a făcut). În primăvara premergătoare Mondialului American, după revenirea lui Marius din Spania, cu o formă sub cota obişnuită, dar respirând acelaşi stil de mare campion, cu 17 meciuri şi 5 goluri pentru Steaua, i-a fost făcută o mare nedreptate (recunoscută, cu jumătate de gură, peste ani) de către „nea Puiu”, acesta refuzându-i fotbalistului de 30 de ani prezenţa în lotul american, în condiţiile deplasării peste Ocean a unor atacanţi precum Jean Vlădoiu sau Viorel Moldovan, şi – mai ales – cvasi-necunoscuţii, neexperimentaţii, ne-tinerii şi ne-nimic Iulian Chiriţă (3 meciuri, în total, la naţională) şi Marian Ivan (avea să joace, în total, şi el, doar 3 meciuri la naţională, toate în amicale), jucători care n-au jucat nicio secundă, fiind turişti, dar nici n-au reprezentat ceva pentru naţională sau fotbalul românesc, în viitor, cum se putea justifica opţiunea, prin prisma perspectivei, ca în cazul Moldovan. Simpla prezenţă de atitudine a lui Lăcătuş ar fi însemnat un plus uriaş în delegaţia noastră, chiar şi doar în postura de rezervă neintrodusă. Până la urmă, Marius a fost în 1994 la Mondiale, dar doar din postura de spectator privat. Marius a făcut parte şi dintr-o echipă virtuală formată de UEFA, care propunea două echipe. Un prim 11 al marilor jucători neconvocaţi pentru eveniment, de la echipele calificate – aici Lăcătuş fiind titular –, şi un prim 11 al jucătorilor absenţi din cauza necalificării echipelor lor naţionale (gen Cantona, Ginola, Gascoine, Michael Laudrup, Ince, Platt, Schmeichel)

Zapata – Golanski, Rădoi, Goian, Petre Marin – Nicoliţă, Ovidiu Petre, Lovin, Toja – Dayro Moreno – Arthuro a fost echipa care a reuşit singura performanţă cu adevărat notabilă din cariera mediocră de antrenor a lui Lăcătuş – calificarea în grupele Champions League, ediţia 2008-2009 în faţa lui Galatasaray –, înfrângerea în faţa lui Dinamo (în condiţiile în care ne trebuia doar un egal în faţa unei echipe moarte), reprezentând pierderea unui titlu în faţa lui Dinamo, mai mult decât a lui CFR Cluj, şi reprezentând, în acelaşi timp, cealaltă extremă în înţelegerea capacităţilor de antrenor pe care le posedă.


Pentru toate lucrurile bune făcute de partea clubului Steaua şi, mai ales, pentru toate emoţiile create unor copii care îl visau, nu pot decât să izolez – azi –, alte lucruri şi să-i urez fostului nostru uriaş jucător, simbol al energiei, curajului, atitudinii, dorinţei de câştig, performanţei şi neaplecării, multă sănătate şi împliniri maxime pe plan familial.

La mulţi ani!


Filip Pindean
Preluare www.fcsteaua.ro